Simt că picăturile mari ale ploii de vară cad ca niște obuze pe pânza de deasupra capului. E un coșmar. Răpăiala asta, pe care pământul uscat o primește ca o gură de oxigen, îmi distruge toate planurile și mă aruncă într-o mohorâre completă, soră cu depresia. Dacă nu era pătura asta de plumb, renunțam la acoperiș încă de când am plecat din București. Sunt rare ocaziile în care un jurnalist auto conduce un cabrio în România. Și când o face, legile lui Murphy spun că trebuie să plouă.

Trec de Brașov pe la orele prânzului, vegheat de același nor de ploaie, care se scutură necontenit. Iar orizontul nu dă semne de însănătoșire. Capota din pânză a Mini-ului mustește, dar continuă să absoarbă gălețile de apă. La intrare în Micloșoara, un sat aflat undeva la granița dintre Brașov și Covasna, scrâșnim din dinți amândoi. Eu pentru că n-am o suspensie ceva mai confortabilă, Mini-ul pentru că n-am văzut groapa aia plină cu apă.

Ne înghițim sudălmile și ne tragem sufletul în iarba udă din curtea caselor de oaspeți ale contelui Kálnoky. Norii încep să se risipească și stropii de ploaie cad răzleț.

Casele cumpărate de contele Kálnoky au fost toate construite în anii 1800. Cum era și normal, au fost restaurate, echipate cu cele necesare pentru o baie decentă, și decorate cu obiecte transilvănene. Anna, soția contelui Kálnoky, o româncă din Târgu Mureș, a căutat cu atenție obiecte vechi pe la țăranii din zonă și le-a potrivit cum a știut mai bine în casele de oaspeți, răspândite prin tot satul.

Întoarcerea fiului rătăcitor

Tibor Kálnoky s-a născut în Germania, departe de locurile în care străbunii săi au clădit castele și comunități. Valul de ură declanșat de instalarea comuniștilor i-a izgonit pe părinții micului Tibor dincolo de granițele Transilvaniei, forțându-i să lase în urmă familii, prieteni și o tradiției de sute de ani. Sângele nobil nu se diluează însă cu una cu două, așa că Tibor Kálnoky a studiat în Franța și a păstrat legăturile strânse cu celelalte case nobiliare din Europa. În fond, pe una dintre crengile stufosului său arbore genealogic se află și Rhedey Klaudia, stră-străbunica reginei Elisabeta a Angliei. Poate de aici și apropierea de Prințul Charles, unul dintre actorii importanți ai poveștii pe care o citiți azi aici.

Tibor Kálnoky află despre originile sale transilvănene din scrisorile de dragoste păstrate de bunicul său. Căldura cu care acesta descrie dealurile, casele și oamenii din Transilvania, îl fac pe tânărul Tibor să își dorească să viziteze locul în care a răsărit arborele său genealogic. Un arbore de sute de ani, cu dovezi clare ale familiei Kálnoky pe meleagurile de la Micloșoara încă de pe la 1550.

Tibor a ajuns în satul din Transilvania încă din 1987. A fost primul contact cu o țară despre care nu știa mare lucru, dar care îl primea cu brațele deschise. În ciuda opresiunii comuniste, oamenii locului și-au adus aminte de ceea ce a însemnat pentru ei familia nobiliară Kálnoky și l-au înconjurat de căldură. „M-am simțit imediat ca acasă și asta m-a făcut să mă reîntorc și chiar să-mi doresc să mă stabilesc aici”, mărturisește contele.

Zis și făcut. După căderea comunismului, începe să-și facă planurile pentru revenire. Nu durează mult. Prin 1996 se mută definitiv în Transilvania și demarează acțiunile de retrocedare a proprietăților familiei. În tot acest timp se împrietenește cu, poate, cel mai mare ambasador al României în Marea Britanie: însuși Prințul Charles, cel care devenea încă de pe atunci unul dintre cei mai mari apărători ai tradițiilor din zona Transilvaniei. Legătura dintre cele două fețe nobiliare începe să se simtă concret în Valea Zălanului, acolo unde Prințul cumpără primele sale proprietăți și unde obișnuiește acum să-și petreacă vacanțele de vară. Contele Kálnoky are grijă de proprietățile Prințului Charles, pe care le-a înfrățit cu ale sale.

Pe lângă eforturile depuse pentru retrocedarea a două castele, unul în Valea Crișului, unul chiar în Micloșoara, contele Tibor Kálnoky și-a dorit câteva case autentice transilvănene, pentru a încerca să dezvolte o parte turistică adresată în principal străinilor. Așa a ajuns să cumpere mai multe case din Micloșoara, în care cazează acum o mulțime de străini, în marea lor majoritate englezi de vârsta a treia, ajunși aici după ce au auzit poveștile Prințului Charles. Casele cumpărate de contele Kálnoky au fost toate construite în anii 1800. Cum era și normal, au fost restaurate, echipate cu cele necesare pentru o baie decentă, și decorate cu obiecte transilvănene. Anna, soția contelui Kálnoky, o româncă din Târgu Mureș, a căutat cu atenție obiecte vechi pe la țăranii din zonă și le-a potrivit cum a știut mai bine în casele de oaspeți, răspândite prin tot satul.

Casa principală, cea în care am poposit și eu împreună cu Mini, este cea mai frumoasă dintre toate. Este prima cumpărată de conte și are o poveste interesantă. Tibor Kálnoky a cumpărat-o pentru că s-a îndrăgostit de decorurile sale, de curtea mare, de poarta uriașă din lemn și de casa cu prispă de piatră. La câțiva ani de la achiziție, contele răsfoiește un vechi album foto al bunicului și îi atrage atenția o fotografie. Una în care bunicul său stătea în fața unei frumoase case transilvănene din Micloșoara. Era chiar casa pe care a cumpărat-o contele și cea care ne-a primit pe iarba udă pe mine și pe Mini.

Casa adăpostește și ea câteva camere pentru oaspeți, dar misiunea sa este una mult mai importantă. Casa este un nucleu, un loc în care oamenii se cunosc, își strâng mâna, vorbesc o engleză perfectă și în care împărtășesc povești de viață.

În pivniță e o lumină slabă, intimă, cu un aer misterios, sugerat de lăzile vechi de zestre, de sobele de teracotă și de un șemineu deschis în care ard câteva vreascuri. Masa lungă, pe care au fost înșirate ștergare tradiționale și farfurii adânci, ne primește pe toți cei care am decis să înnoptăm acolo, în paradisul contelui. Eu și Mini abia am ajuns, dar Bill și cele patru doamne trecute bine de prima tinerețe sunt aici de cinci zile.

Anne, cea mai vorbăreață dintre ele, este originară din Ungaria. Fostă producătoare la BBC, îți dezleagă imediat gura cu întrebări simple, dar bine țintite. Vorbim despre Mini-ul meu, despre producția unei emisiuni auto, despre Top Gear și țâfnosul de Jeremy Clarkson. Atingem chiar și subiectul Brexit-ului. Anne speră că va mai exista un vot care să readucă Marea Britanie în familia europeană.

Dorința asta aprinde discuția ca un jet de benzină în cilindrii Mini-ului meu Cooper S. De cealaltă parte a mesei, Jane, o doamnă elegantă, cu un sacou înflorat, se opune categoric.

„Noi nu suntem Europa. N-am fost niciodată. Noi am fost mereu niște răsfățați. Anne este prietena mea cea mai bună, dar nu pot fi de acord cu ea”, spune calm vocea doamnei de vizavi.

Un bătrân Mini Clubman ajuns vedetă

Jane e bronzată de parcă abia ar fi venit din cine știe ce destinație exotică. De fapt, a venit acum vreo lună din India, aveam să aflu ceva mai târziu. Și tot mai târziu, adică pe la felul principal cu porc la cuptor și sos de mere coapte, aveam să descopăr legătura fantastică dintre mine și Jane.

Ea avea parcat în fața casei sale din centrul Londrei un superb Mini Clubman albastru din anii ’70. Eu aveam parcat în curtea casei din Micloșoara un Mini Cabrio facelift, Cooper S, tot albastru.

Jane mi-a povestit apoi despre cum i-a fost furat Mini-ul chiar din fața casei și cum poliția britanică l-a găsit la numai câteva zile distanță. „E greu să treci neobservat într-un Mini din 70”, râde Jane.

Mașina a ajuns apoi vedetă pe Instagram. Împreună cu florile mov de pe casa impecabilă a englezoaice din fața mea.

Casă în care a stat celebrul scriitor Bram Stocker. Da, acel Bram Stocker, irlandezul care a scris cartea „Dracula” și a pus România pe harta lumii. Ce coincidență mai mare?

Pe la desert, în colțul celălalt al mesei, am descoperit un cuplu tânăr, proaspăt căsătorit. Ea, o englezoaică născută din părinți români, ajunsă să practice jurnalismul în Dubai. Proaspăt demisionară din cauza cenzurii care se practică în țările arabe. Soțul ei, un arhitect spaniol stabilit și el în Dubai, specializat în crearea zgârie-norilor, dar îndrăgostit de arhitectura caselor din Transilvania. Masa s-a întins până târziu în noapte, iar discuțiile au continuat și a doua zi la micul-dejun, tot la o masă comună, unde am împărțit zacusca și salamul de Sibiu.

Ne-am despărțit prieteni. Ei în microbuzul care avea să-i ducă la Castelul Peleș, eu în Mini-ul meu Cabrio, cu care urma să vizitez conacul de vânătoare al contelui Kálnoky. Ei aveau aproape o oră de mers, eu câteva sute de metri. Suficient cât să cobor acoperișul din pânză al Mini-ului meu.

Conacul de vânătoare al contelui

Aleea străjuită de arbori seculari se termină cu o pajiște largă. Mini-ul s-a odihnit tot pe iarba proaspăt tunsă, moment în care aparatul foto a început să declanșeze necontenit, sorbind fiecare cadru cu micul conac pe fundal. Anne, englezoaica cu origini maghiare, mi-a povestit că, în urmă cu cinci ani, castelul era o ruină. Adăpostise un cămin cultural, cu scenă și destrăbălările adiacente. Pe vremea comunismului fusese chiar sediu CAP. În 2014 însă, contele Kálnoky reușea să le deschidă mințile consilierilor din Baraolt și să le strecoare acolo posibilitatea reabilitării castelului cu fonduri europene, cu ajutoare venite din Norvegia și Islanda.

Pe la 1550 se consemnau primele dovezi de împroprietărire a familiei Kálnoky la Micloșoara. Primeau vreo trei moșii de iobagi și începeau modernizarea zonei. Conacul de vânătoare a fost construit pe la 1600 și a suferit o serie de modificări ale arhitecturii de atunci și până în prezent. Membrii familiei Kálnoky au călătorit în toată lumea și au adus diverse influențe castelului. Acesta și-a păstrat însă forma și anumite încăperi, cum este cea în care se organizează acum mese festive și în mijlocul cărei tronează, lângă masa lungă, și o fântână. Pe atunci, apa era adusă cât mai aproape de bucătărie. Fondurile europene au transformat complet castelul. Atât la exterior, cât și la interior, unde se pot găsi obiecte vechi de mobilier și sobe de teracotă reconstruite după modelele inițiale. În spatele castelului a fost reamenajat un iaz, cu foișor și nuferi, iar la câțiva metri mai încolo a înflorit o grădină renascentistă, cu băncuțe și flori atent alese.

Familia Kálnoky a vândut conacul vânătoresc la începutul anilor 1900, iar zbuciumul istoric al celor două războaie mondiale a făcut ca în actele de proprietate să se succeadă mai multe persoane. În final, el a ajuns în proprietatea localității Baraolt, care îl și administra.

Contele Kálnoky nu a reușit retrocedarea sa, dar a primit în schimb drept de concesiune pe o perioadă de 50 de ani. De aici și până la eforturile de reabilitare nu a mai fost decât un pas. În prezent, conacul servește unor evenimente private, unor întâlniri ale familiei Kálnoky și chiar unor ore facultative de matematică sau limba română pentru copiii din Baraolt.

După vizita la castel, am descoperit satul Micloșoara așa cum nu-l văzusem cu o zi înainte, când era acoperit de o perdea de ploaie și nori. Soarele mângâie totul în jur, chiar și ulițele prăfuite și casele dărăpănate, încremenite parcă în timp, așteptând o izbăvire din partea turiștilor răzleți.

Oamenii locului sunt zâmbitori, chiar dacă unii nu vorbesc foarte bine limba română. Sunt maghiari din tată în fiu, dar asta nu-i face mai puțin binevoitori cu turiștii. Au văzut șiruri întregi de gură-cască, așa că sunt obișnuiți cu primul pas în industria hospitality: zâmbetul. Le vine natural, chiar dacă nu știu că îi pozezi.

Iar mașina, cu tot cu albastrul său Starlight Blue și cu tapițeria Chester Mate Brown, e ca un magnet pentru orice pereche de ochi. Mai tineri sau mai bătrâni. Cele două țevi de eșapament ale versiunii Cooper S au tulburat liniștea satului când am lăsat în urmă conacul de vânătoare.

Între mine și copacii de pe marginea drumului nu mai era nimic. Acoperișul dispăruse și apăruse senzația de libertate pe care ți-o oferă orice decapotabilă. Acela a fost și momentul în care am fost scăldat în baia de mulțime pe care o cunoaște atât de bine Prințul Charles la fiecare venire a sa în România. În fond, și eu eram însoțit tot de un englez pedant, venit să descopere viața rurală din Transilvania.