REPORTAJ: Spitalul de permise şi chinurile facerii

Cât ai plăti să scapi de mirosul de clor amestecat cu cel de mâncare gătită de pe holurile unui spital din România? Cât ai plăti să scapi de atitudinea zeflemitoare a unor doctori care văd în tine doar un donator de bancnote sau ciocolată? Cât ai plăti să ţi se rezolve fişa medicală pentru obţinerea/preschimbarea permisului? 500 de lei? Nici măcar. Cu 50 de lei îndesaţi în halatului cui trebuie nici măcar nu trebuie să te prezinţi la uşa spitalului.

Eu însă m-am prezentat. Am împins de uşa de termopan al unei bolniţe provinciale, înfiinţată pentru a se îngriji de suferinţele celor ce veghează drumul-de-fier. Caut să îmi stăpânesc repulsia pe care mi-o provoacă mirosul de spital autohton.

Un gardian proaspăt vopsit, de sex feminin, mă îndreaptă către "Fişier". Bat, mi se deschide şi dau cu nasul de trei doamne pudrate, înfipte cu nasul în câteva mostre de parfum ieftin.

- Săru` mâna. Pentru o fişă de preschimbare a permisului am venit. Am înţeles că la dumneavoastră... 
- Da, da, la noi. Ai fişă? 
- Păi de aceea am venit la dumneavoastră. Ştiu că există...
- Las` că îţi dăm noi, răspunde cu un zâmbet larg cea mai tânără dintre ele. E o roşcată tunsă băieţeşte şi are nişte ţepi făcuţi cu gel. Se caută prin sertare de unde scoate un formular şters pe care îl trage la Xerox. Completează apoi rapid şi ridică ochii spre mine. 
- Timbru ai?
- Nu am, bâigui eu uşor jenat de faptul că am venit nepregătit 
- Nici din ăsta nu ai... Las că îţi dăm tot noi. 10 lei, şi scoate dintr-un sertar câteva timbre, rupe unul şi apoi îl umezeşte într-un burete ros.

Scot 10 lei şi odată cu ei mă trezesc înconjurat de zâmbete gingaşe şi priviri binevoitoare. Mâna roşcatei înhaţă portretul lui Grigorescu şi apoi îmi întinde zâmbind hârtia.
- Trebuie să te duci pe la fiecare cabinet în parte. Dacă ai nevoie de ceva, ne anunţi. Ar fi bine să mergi la sânge prima dată, să ţi se recolteze. De fapt, dacă eşti băiat deştept, cu 25 de lei iei rezultatele pe loc şi mâine nu mai faci un drum aici.

Recoltare de sânge, sexy şi fără înţepături

„Mâine”, „sânge recoltat”? Recunosc că am fost sedus psihologic mai ceva ca un puşti ce visează la un pistol cu apă. Iar cei 25 de lei erau, ipotetic, ca şi evaporaţi din portofel, chiar înainte să bat la uşa cabinetului de recoltare.

O clanţă care abia se mai ţine atârnată într-un cui mă introduce în cabinetul de recoltare. O doctoriţă abia sărită de 30 de ani, cu unghii lungi roşii, puse recent, abia dacă mă priveşte de dincolo de ecranul unui Galaxy S4, zornăind mesaje în WhatsApp. La naiba cu şpaga. Mă las înţepat doar de dragul ei. O face însă cu sictir. „Materialisto!”, îmi zic în gând.

Hidra de la Oftalmologie

Urc un etaj şi bat la uşa cabinetului de Oftalmologie. Mi se răspunde din interior, unde găsesc o hidră cu părul vâlvoi, trecută cu mult de vârsta pensionării. Cu limba împleticită la vederea ei, încerc să-i spun de ce am venit.

„Hai! Dacă tot ai venit. Aşează-te să vedem ce vezi”.

Deschide un carneţel mai bătrân ca mine, scorojit, cu foi roase parcă de şoareci, pe care stau tipărite litere colorate pe un fundal cu cercuri. Vreau să îl văd îndeaproape, dar mă trezesc plesnit: "Nu pune mâna pe el". Le nimeresc pe toate, apoi mă aşez pe un scaun unde îmi lipesc de ochiul drept o paletă. Citesc literele mici fără probleme. "Acum şi ochiu` celălalt. Şi schimbă naibii mâna în care ţii paleta", ţipă lăsând să-i atârne pe faţă un şuvoi de păr îmbâcsit. Îmi completează cu scârbă fişa şi mi-o aruncă, enervată probabil pentru că nu a văzut o ciocolată mov ieşind din buzunarul meu. Răzbunător de fel, ies şi nu zic nici măcar "Mulţumesc". 

Cerberul turbat de la ORL

La ORL dau peste concurenţă. Vreo 10 şoferi. Unii care se apropie de 50, alţii care abia dacă au împlinit 20. Aşteaptă un control care "să le dea meseria pe mână". Intru în vorbă şi, după câteva minute, suntem tovarăşi. "Vezi că la psihiatrie te întreabă dacă eşti răzbunător, dacă îţi urăşti părinţii. Tu doar nu eşti prost să zici DA. Zici NU la tot ce te întreabă şi ei semnează", mă sfătuieşte nea Cornel cu vocea-i răguşită.

Aud că se stă şi două trei ore la uşa cabinetului de ORL, din spatele căreia se aud răgete, urlete, biserici şi sfinţi, amestecaţi într-o ciorbă servită tuturor pacienţilor. "E nebun. Nu ştiu cum poate să urle toată ziua ca la nebuni", mărturiseşte un sfrijit despre doctorul dinăuntru.

Îmi aştept rândul într-un colţ. Câteva blesteme mai încolo, asistenta iese şi ne colectează fişele. Eu nu apuc să i-o dau şi intru repede să o plasez. Cerberul turbat mă simte în spatele lui, îşi întoarce ochii către mine şi zbiară pe sub mustaţa-i încărunţită: "Bă, tu ce dracu cauţi aici?". Mă opresc, înghit înapoi toate înjurăturile auzite pe hol şi ies.

După cinci minute eu şi toţi cei 10 şoferi suntem înghesuiţi în cabinet. Mustăciosul introduce nişte pâlnii în urechile cleioase ale tovarăşilor. Mie, din fericire, îmi şopteşte nişte numere şi apoi mai că mă scoate prin uşă.

Neurologia cu Mama Rusia

Răsuflu uşurat pe drumul către cabinetul de medicină internă. Aici, un doctor plictisit mă întreabă dacă am boli cronice şi dacă mă doare burta. Amestecă în continuare într-un ceai şi rupe dintr-un covrig de Buzău. Îmi semnează hârtia şi ies mulţumind.

La Neurologie bat uşor la uşă şi dau peste o Angela cu faţă de Nataşa. „Te chemăm noi”, zbiară când mă vede. După cinci minute stau faţă în faţă cu doi pomeţi înalţi şi roşii. Blonda uscăţivă îmi porunceşte cu accent moldovenesc.

- Atinge-ţi degetele de la picioare! 
- Cu mâinile?, întreb cu un aer tâmp şi uşor ironic.
- Ia vezi dacă poţi cu capul, îmi vine replica.

Eu râd. Ea nu. Mă scoate afară şi după câteva minute fişa mea apare din spatele uşii.

Cobor din nou la Fişier, unde, între timp, a început să miroase a ciorbă. Fetele mâncau. Îmi cer scuze cuviincios şi el sar ca sergentul la raport. „Probleme, ceva? Te-ai plictisit să stai la coadă, asa-i?”, mă întreabă una dintre ele, cu sclipiri „grigoresciene” în ochi. Eu zic că am terminat, ele mă trimit înapoi la Psihiatrie şi Ortopedie.

Psihiatria şi spânul cel vesel

Un spân mic de înlţime, cu pantaloni evazaţi ca în anii `60, îmi oferă primul zâmbet prietenos din spital. Fac cunoştinţă şi cu doamna psihiatru, soţia cerberului turbat cu mustaţă, ascuns la ORL. Mă întreabă ce lucrez. Îi spun şi apoi se lansează o întreagă discuţie despre Tucson-ul ei. Vrea să-l schimbe, însă recomandarea mea autohtonă de la Mioveni nu o mulţumeşte. Vrea un Subaru Forester, maşină japoneză.

Nu reuşeşsc să-i schimb ideile preconcepute despre brandul local, dar ies fericit că nu m-au declarat nebun pentru ideile mele chibzuite şi că spânul cel vesel mi-a marturisit că Automarket e memorat în baza lui de site-uri favorite.

Ortopedie cu Ivan cel Mustăcios

Ultima oprire: Ortopedie. Alt mustăcios. E atât de îndrăgostit de telefonul lui încât trebuie să îmi anunţ intrarea de trei ori. Într-un final mă primeşte şi mă pune să îmi mişc degetele.

„Cap ai, picioare ai, mâini ai. Eşti întreg”, concluzionează într-un dulce grai moldovenesc şi cu un rânjet ascuns în spatele mustaţei. După ce ies şi trag uşa cu numele său, se face lumină: era jumătatea pomeţilor roşii de la Neurologie: Ivan.

Mă întorc la „Fişier” şi le găsesc pe doamne la desert. Un desert cu multă ciocolată, printre ale cărui linguri mi se completează restul datelor. Lângă zâmbetele lor false şi politeţurile greţoase, observ timbrul de un leu pentru care eu am plătit 10.

Mă dumiresc cum e şi cu amabilitatea personalului, dau bună ziua şi trântesc după mine uşa unui spital unde mi-am pierdut patru ore din viaţă şi 100 de lei pentru o duzină de semnături fără noimă, care mă declară sănătos deşi aş putea fi un psihopat hotărât să ia cu el pe lumea cealaltă orice pieton de pe marginea drumului. Şi ca mine alţii.