POVEŞTI AUTO: Iso Rivolta - între Isetta şi faliment

Iso Rivolta este un nume uitat din istoria auto europeană. Am decis să suflăm praful de pe acest capitol şi să ne aducem aminte de o marcă celebră la un moment dat pentru frumoasele coupe-uri pe care le fabrica. Mai mult, Iso ne-a dat celebra mini maşină Isetta, pe care foarte mulţi pasionaţi de automobile o asociază cu marca BMW. Originalul a fost însă produs de Iso, o marcă italiană născută - ca multe altele - din pasiunea unui italian: Renzo Rivolta.

ÎNCEPUTURILE

Iso Rivolta s-a născut ca un producător de echipamente termice numit Isothermos. Adică, pe înţelesul tuturor, fabrica frigidere şi calorifere electrice. Compania a fost înfiinţată la finalul anilor '40, după cel de-al doilea Război Mondial. Compania a fost înfiinţată iniţial la Genoa în 1939, dar a fost mutată la Bresso în 1942. Renzo avea să o reboteze Iso Autoveicoli SpA.

Primele încercări au fost în zona moto, Iso producând o serie de scutere şi motociclete. Furreto, Isoscooter, Isocarro, Isomoto, Isosport şi Iso 500 sunt câteva din modelele pe două sau trei roţi produse de către Iso.

LOVITURA ISETTA

Însă primul produs care i-a pus cu adevărat pe harta producătorilor de automobile a fost celebra Isetta. Născută din nevoia de mobilitate cu costuri reduse apărută după al doilea Război Mondial, Isetta era un microcar cu o singură portieră amplasată în faţă. Iniţial a folosit doar trei roţi, dar apoi, din motive de stabilitate, a primit două roţi şi pentru puntea spate, dar acestea era foarte apropiate între ele. Iso a produs aproximativ 20.000 de unităţi la uzinele Rivolta de lână Milano, iar apoi, începând cu anul 1954 a vândut licenţa pentru acest automobil către mai mulţi producători. A fost produsă sub licenţă în Franţa, Belgia, Spania, Marea Britanie, Brazilia şi Germania. În Germania, licenţa a fost achiziţionată de BMW, iar acest model avea să devină cel mai cunoscut şi mai de succes dintre toate variantele Isettei. BMW avea să producă peste 130.000 de unităţi până în 1962. 

IR300 GT

Din 1960, Renzo Rivolta a trecut la lucruri serioase.

A abandonat maşinile economice şi motocicletele şi a început să construiască coupe-uri performante. Împreună cu inginerul Giotto Bizzarini, designerul Giorgetto Giugiaro şi constructorul Bertone, Rivolta a dezvoltat modelul Iso Rivolta IR300, un elegant coupe 2+2 prezentat la Salonul Auto de la Torino din 1962. Motorul folosit nu avea însă nimic italian, fiind un V8 de 5.4 litri small block de origine Chevrolet. Transmisia automată era furnizată tot de General Motors, iar suspensia folosea sistemul De Dion. Frânele cu discuri la toate cele patru roţi proveneau de la modele Jaguar. Ulterior, în 1971, motorul Chevrolet a fost înlocuit cu unul Ford. 

GRIFO

Însă cel mai cunoscut model produs de Iso este Grifo. O berlinetta cu capotă lungă şi alură sportivă, dar elegantă. Caroseria a fost gândită de Bertone, dar în timpul dezvoltării acestui model, Giotto Bizzarini a părăsit colaborarea cu Iso. Proiectul a fost însă dus la capăt, ia modelul Iso Grifo a intrat în producţie de serie în 1965. Inima lui Grifo era un V8 american de 5.4 litri Chevrolet care producea 300 sau 350 CP. În 1966, Iso a vrut să dezvolte şi o versiune decapotabilă a modelului Grifo, dar aceasta nu a ajuns niciodată în producţia de serie.

În 1967, Grifo a primit motorul V8 big-block de la Chevrolet. Acest model avea să fie cunoscut sub denumirea Grifo 7 Litri şi era uşor recunoscut după imensa priză de aer de pe capotă. Grifo 7 Litri avea disponibili 400 CP şi putea atinge 300 km/oră. O a doua generaţie a modelului Grifo avea să aducă faruri acunse sub calandru şi alte câteva schimbări subtile la capitolul design.

Renzo Rivolta avea să moară neaşteptat la Milano pe 20 august 1966. Fiul său, Piero, prelua conducerea Iso Rivolta la doar 25 de ani. Sub conducerea sa, Iso Rivolta a produs limuzina cu patru portiere numită Fidia şi un coupe fastback 2+2 ce a purtat denumirea Lele. Desenat de Bertone, Lele s-a dorit a fi urmaşul primului model coupe Iso, IR300.

S4 FIDIA

Iso Rivolta S4 a fost una din primele încercări de a produce o berlină cu patru portiere cu performanţe de automobil GT. Modelul a fost prezentat iniţial la Salonul Auto de la Frankfurt din 1967. S4 A fost singurul model cu patru portiere produs de Iso Rivolta. În februarie 1969, numele modelului a fost schimbat din S4 în Fidia, după numele unei zeităţi greceşti. Modelul a avut parte şi de o a doua generaţie, acesta fiind cumpărat şi de John Lennon, celement care l-a făcut de altfel celebru în presa vremii. Fidia avea însă un mare concurent în Maserati Quattroporte, iar asta l-a făcut să fie o maşină pur marginală în industria auto a anilor '70.

Tot răul spre binele colecţionarilor: Iso Rivolta Fidia este astăzi un model rar, doar 192 de exemplare fiind construite oficial de către uzină.

LELE

Ultima încercare a celor de la Iso a fost frumosul coupe fastback botezat Lele. Numele, ciudat pentru un automobil, a fost inspirat de prenumele soţiei lui Piero Rivolta, Lele Rivolta. Iso Rivolta Lele s-a dorit a fi un înlocuitor pentru modelul original, coupeul IR300 GT. Lele a folosit ca motorizare un motor V8 Chevrolet de 5.4 litri de 300 sau 250 CP. Spre finalul carierei, motorul Chevrolet a fost înlocuit cu un propulsor Ford. Modelul Iso Lele a fost produs până în decembrie 1974, când marca a dat faliment. 

FORMULA 1

Un capitol foarte puţin cunoscut din istoria mărcii Iso Rivolta a fost implicarea sa în Formula 1. În sezonul 1973, Iso Rivolta a dezvoltat alături Frank Williams şasiul FX3B. Williams reuşise să atragă brandul Marlboro în Formula 1 şi a furnizat mai multe monoposturi în acel an pentru o varietate de piloţi. Monopostul a purtat denumirea de Iso-Marlboro FX3B şi folosea un motor Ford. Piloţii care au utilizat acest monopost în sezonul 1973 au fost Howden Ganley şi Nanni Galli. Gallia avea să piloteze doar în primele cinci curse, al doilea monopost fiind apoi oferit unei serii lungi de piloţi: Jackie Petorius, Tom Belso, Henri Pescarolo, Graham McRae, Gijs van Lennep şi Jacky Ickx. În a doua jumătate a sezonului, a fost folosit un nou şasiu numit Iso-Marlboro IR. Cu toate numele mari implicate în acest proiect, rezultatele obţinute au fost mediocre. Astfel, Iso s-a retras din Formula 1 după doar un an, chiar dacă şasiul a fost păstrat de Williams, care l-a rebotezat FW01.