Traficul eşti tu

Îi ştiţi pe cei care se plâng mereu de cât de aglomerat este traficul, dar nu ar renunţa la maşina sub nicio formă, deşi ar putea să ajungă la destinaţia lor şi prin alte soluţii de transport, unele mai rapide? Ei bine, aseară m-am întâlnit nu cu un exemplu veritabil al acestui grup, ci cu cel care cred că este fondatorul sau cel puţin liderul ”mişcării”.

Povestea este destul de simplă: Bucureşti, Calea 13 Septembrie, ora 23 (cu aproximaţie). Bulevardul are trei benzi în zona semaforului de la intersecţia cu Drumul Sării. Prima bandă era ocupată de maşinile parcate în spic, numai bune pentru poliţiştii de la rutieră care stăteau la pândă cu radarul săptămâna trecută (am cotizat şi eu, 75 ron pentru 64 km/h, fără comentarii şi nazuri), aşa că eşti constrâns la celelalte două benzi rămase.

Aici intervine intriga. Eram cu motocicleta şi mergeam liniştit spre casă. După slalomul obişnuit între capacele de canal, gropi şi alte minunăţii are şoselei, încetineam finuţ ca să mă încadrez cât mai bine la semafor. După ce a trecut un Clio Symbol III roşu pe lângă mine şi mi-a tăiat faţa, aveam fix trei maşini în faţă la semafor, fiecare amplasată pe o bandă.

Am încetinit până aproape de oprire şi am decis să mă încadrez între benzile doi şi trei, ca să trec pe lângă Symbol-ul respectiv şi o altă maşină care staţiona. Cele două erau prea apropiate între ele, aşa că nu aveam loc să trec. M-am resemnat şi m-am oprit acolo, aşteptând să se schimbe culoarea semaforului. Şoferul Clio-ului era un domn în vârstă, cu părul alb, pe când pe ceilalţi şoferi nu îi puteam observa. Pentru că nu mă grăbeam nicăieri, nu am insistat. Câteva zeci de secunde mai târziu, şoferul Clio-ului brachează roţile înspre dreapta şi avansează câţiva centimetri, ca să-mi facă loc. Tot nu puteam să trec. Gestul său a fost observat şi de şoferul maşinii din stanga sa, care mi-a făcut şi el loc, cu mai multă generozitate, însă.

Cum geamul şoferului de la Clio era întredeschis şi eu aveam viziera ridicată, i-am mulţumit verbal şoferului, gândindu-mă că s-ar putea să aprecieze politeţea mea şi să repete gestul şi pentru alţi colegi de trafic. Mai bine tăceam. Domnul de la volan a început să mă certe, reproşându-mi că ”îi zgâriem maşina şi că nu mai poate de noi”, finalizând cu o întrebare (retorică – în gândul lui) care m-a dus la acest post: ”de ce naiba nu puteţi să staţi şi voi la coadă, ca toată lumea??”.

Atunci m-am enervat. Am reuşit, totuşi, să-i răspund calm. L-am întrebat dacă i-am zgâriat eu maşina şi nu mi-am dat seama, apoi i-am explicat (în măsura în care culoarea roşie a semaforului urma să fie înlocuită în orice clipă) că asta-i toată ideea cu mersul cu motocicleta -  să nu mai faci o coadă imensă la semafor doar ca să-ţi muţi fundul de acasă la birou şi invers.

N-a înţeles. Pentru el, explicaţia mea era doar zgomot de fundal. Am plecat uşor de la semafor şi mi-am văzut de drum, dar supărarea nu mi-a trecut nici până acum.

Ce mă tulbură cel mai tare este că şoferul din exemplul de mai sus nu este singurul care are această viziune asupra motocicliştilor. Şoferi care gândesc ca el sunt mulţi, dar ei nu se gândesc cum ar fi să stea la o coadă de caţiva kilometri, în urma a zeci de scuterişti, bicicişti şi motociclişti, toţi amplasaţi în şir indian, aşteptând la semafor, aşa cum tocmai el spunea cu trebuie să stăm.

Ce-i aşa de greu? Dacă eşti singur în maşină şi toţi ceilalţi din jurul tău sunt la fel, nu eşti blocat în trafic, TU eşti traficul!

De asta nu putem avea lucruri frumoase.