Cum să furăm de pe autostradă. Episodul al n-şpelea

19  iulie 2012. Într-o zi frumoasă de vară, cei care s-au rugat să scape de porţiunea DN1 Bucureşti-Ploieşti se bucurau pentru că autorităţile reuşeau în sfârşit să taie panglica unei porţiuni de vreo 55 de kilometri de autostradă care face legătura între centura Bucureşti şi centura Ploieşti. Aveam prima porţiune din viitoarea autostradă Bucureşti-Braşov şi, chiar dacă pe atunci nu puteai să circuli decât cu 100 de kilometri pe oră, ne simţeam ceva mai europeni.

Între timp, autostrada Bucureşti-Ploieşti s-a dovedit a fi utilă şi deloc aglomerată, iar deschiderea unui nod la Snagov a adus cu sine creşterea vitezei maxime permise la “normalul” 130 de km/h pe o bună parte din cei 55 de kilometri. Perfect, pentru că nervii pe care-i pierdeai până la Ploieşti în zilele aglomerate rămân acum intacţi atunci când vrei să mergi spre munte. Cel puţin până în zona Comarnic, unde dopurile sunt la ele acasă. Dar asta e o altă discuţie.

Am venit acum câteva seri dinspre Ploieşti spre Bucureşti şi am observat un lucru: foarte multe dintre bucăţile semnalizatoare reflectorizante din plastic montate pe balustrada exterioară a autostrăzii lipsesc. Există porţiuni întregi în care “ochii de pisică” au dispărut, iar în unele zone apar pe sărite. Am făcut şi un clip cu ocazia asta. parateză: filmat de pe scaunul din dreapta, aşa cum e civilizat.

Dacă atunci când a fost construită şi apoi (re)modernizată  autostrada spre Constanţa am văzut cum panourile dintre benzi sunt folosite pe casele sătenilor din jur, care au hotărât că un drum până la primul depozit de ţigle nu face cât colecţionarea unor bucăţi din plastic de calitate, “ochii de pisică” de pe marginea autostrăzii Bucureşti-Ploieşti vor ajunge, probabil, pe căruţele şi bicicletele localnicilor care îşi fac veacul prin comunele înşiruite de-a lungul DN1.

Trăim într-o ţară în care evoluţia nu se face treptat, liniar, prin eliminarea caracterelor subevoluate, ci printr-o luptă agresivă cu strămoşii care ţin cu tot dinadinsul de Evul Mediu. Suntem într-un avion care se înalţă lent, foarte lent, dar de care se agaţă cu dinţii creaturi rupestre de care nu putem scăpa decât când acestea îmbătrânesc şi nu mai au puterea să se ţină de fuselaj. Şi toată speranţa ne stă în faptul că lipsa şcolilor va însemna şi o lipsă a perpetuării educaţiei ăsteia macabre de care dau dovadă unii.

Noi, cei mulţi suntem în primul rând de vină pentru că murim fără a simţi că am evoluat. Când vom rezolva asta, vom avea voie să înjurăm şi la etajul superior.

Comments are closed.