Meşter

Revista Biz a publicat astăzi rezultatele ediţiei a doua a studiului anual care nominalizează “Cele mai puternice mărci româneşti”. Topul este rezultatul unui sondaj comandat de Biz şi efectuat de Unlock Market Research. Evident, am fost curios (la fel ca anul trecut) să văd unde se va clasa Dacia (deh, anomalie profesională). Am fost surprins la afişarea rezultatelor. Motivul îl veţi vedea mai jos.

Dacia e pe locul al optulea. Primul instinct a fost să analizez care au fost criteriile principale care au dezvoltat scorul (indexul) fiecărui brand din top.  Şi aici am avut o surpriză, pentru că Dacia ar fi trebuit – teoretic, analizând indicatorii economici şi umani de pe piaţă – să se claseze undeva mai sus. Astfel, sondajul Unlock Market Research (efectuat pe 1500 de subiecţi, deci cu marjă de eroare de circa 3%) a notat brandurile în funcţie de notorietatea spontană, de performanţă (în de măsură este aleasă marca respectivă) şi de afectivitate (în ce măsură este plăcută marca).

S-o luăm cătinel: la notorietate spontană, probabil că este foarte important modul în care a fost pusă întrebarea. Pentru că nu cred că există vreun român care să nu ştie ce e aia o Dacie, indiferent dacă întrebi pescarii din Deltă sau la vreo stână. Dar aş băga mâna-n foc că sunt unii care nu ştiu ce e Kandia, Gerovital sau chiar Poiana branduri clasate mai sus.

La capitolul performanţă, Dacia se prezintă admirabil. Pe lângă faptul că este unul dintre cei mai mari exportatori ai României, marca rămâne, de departe, cea mai vândută din România. Mai mult, Dacia a reuşit să aibă o cotă de piaţă de 31.7% (aproximativ una din trei maşini vândute la noi e o Dacie) în 2010, cu 37.000 de maşini vândute în ţară anul trecut. Anul ăsta, în primele 7 luni ale anului, Dacia a vândut 16.764 de maşini.

Afectivitate. Matei Psatta susţinea, pe Twitter, că Dacia nu este “un brand atât de iubit de români”, acesta fiind unul dintre motivele pentru care Dacia e pe locul al optulea. Afirmaţia se demontează simplu prin câteva argumente puternice: Dacia este cel mai prezent brand auto din România, iar când maşina este cel de-al doilea bun de consum ca preţ pe care şi-l poate cumpăra o persoană fizică (după o casă), nu cred deloc că alegerea exclude ataşamentul afectiv. În plus, iubitorii mărcii formează unul dintre cele mai puternice forumuri din România. Mai mult, atunci când Automarket i-a dedicat o zi întreagă mărcii în momentul în care Dacia a împlinit 40 de ani de existenţă, traficul site-ului nostru a explodat datorită faptului că nostalgicii au citit cu plăcere materialele despre modelele care au făcut istorie pentru Dacia de-a lungul celor patru decenii de activitate.

Peste toate, subiectiv vorbind, chiar dacă analizăm un singur criteriu din trei, m-aş mira să aflu că românii sunt mai legaţi afectiv de Poiana, Gerovital sau de BCR decât de Dacia.

***

Trecând peste toate aceste criterii, am analizat prezentarea slide-ului de prezentare a locului 8 obţinut de Dacia în top şi am câteva nelămuriri. Imaginea e mai jos via Cristi China-Birta.

Ce înseamnă “Rămâne un brand puternic. Poate nu la fel de puternic ca în anii precedenţi”? Vorbim de o marcă în creştere faţă de anul anterior, cu un model nou (Duster) care a primit o mulţime de premii la nivel european, implicit SUV-ul anului în Franţa. Deşi vânzările externe au scăzut uşor, veniturile mărcii au crescut pentru că produsele vândute au o valoare mai mare. În plus, nu mai departe de Salonul de la Geneva din primăvara acestui an, unul dintre oficialii Opel ne declara că Dacia şi modul în care Renault a gestionat această marcă reprezintă “modele de business pentru toate mărcile auto de volum din lume”. Mai am o problemă cu termenul “poate” de mai sus. Când faci un studiu cu rezultate clare, e bine să eviţi formulări de genul ăsta. “Poate nu la fel de puternic?” Păi este sau nu este? Come on…

Urmează un alt argument ciudat: “Cu toate acestea, nu putem spune că scăderea Dacia este cauzată de strategia de brand în sine (care s-a păstrat constantă), ci mai degrabă dificultăţilor prin care trece categoria autoturisme în ultimii ani.”

Number one: oamenii care au redactat acest text au nevoie de consiliere tehnică semantică, pentru că nu categoria autoturisme trece prin dificultăţi, ci întreaga industrie auto. Evident că Dacia activează şi în afara “categoriei autoturisme”, dar îi las pe cei care au realizat topul să îşi dea seama ce vreau să spun cu asta.
Number two: din ce au scris realizatorii studiului aici, a contat zero spre deloc faptul că Dacia a continuat o strategie bună din punctul de vedere al brandului, singurul lucru care i se poate imputa brandului Dacia fiind faptul că… industria auto e în scădere. Îi invit pe oamenii din spate să găsească argumente ceva mai sănătoase.

Nu vrau să fiu considerat apostolul Dacia, brand pe care l-am criticat atunci când a meritat asta. Însă un top care anunţă “Cele mai puternice branduri româneşti” (chit că şi aceasta titulatură este mai mult decât contestabilă), merită ceva mai multă implicare din partea celor care-l realizează. Într-un fel sau altul. Pentru că mi-e greu să cred că mai mulţi români răspund “BCR” sau “Kandia” când sunt întrebaţi de o marcă românească pe care o apreciază. Asta, evident, fără să contest capacităţile şi valorile acestor două branduri.

Zic bine?

P. S. Vă las cu o fotografie din Franţa. Cu francezi.

Dacă lumea auto privea acum câţiva ani cu jind la zona nordică a Europei, care părea un loc liniştit, în care producătorii îşi văd în tihnă de maşinile pe care le produc şi în care muncitorii suedezi şi norvegieni erau fericiţi că pot să lucreze pentru mărci de renume internaţional, lucrurile s-au schimbat cu 180 de grade în doar doi-trei ani. Din paradisul productiv plin de zâmbete de odinioară, în nordul Europei au rămas doar grimase. Iar poveştile frumoase s-au transformat în cutremure şi dezastre.

Totul a început atunci când GM şi Ford au înţeles că nu pot să sprijine Saab şi Volvo şi că cele două mărci aduc pierderi care nu pot fi suportate. Din cauza unei lipsei de strategii a companiei mamă, din cauza lipsei unui portofoliu coerent bine pus la ăunct sau din ambele cauze combinate, Saab şi Volvo au ajuns două mărci în disperată nevoie de ajutor.

Dacă Volvo şi-a rezolvat problemele apelând la chinezi iar aceştia par să injecteze bani inteligenţi în marcă (vânzările mărcii au crescut, iar Volvo tocmai a anunţat că va investi aproape un miliard de dolari în constrcţia unei fabrici în China), Saab îşi pierde uşor-uşor suflul după despărţirea de GM. S-au încercat diferite strategii, cei de la Spyker – cumpărătorii mărcii suedeze – acceptând chiar să-şi schimbe numele în Swedish Automotive de dragul unei companii din China care a promis că va aduce bani pentru a salva ce-a rămas de salvat. Dar până când planul pe termen lung promis de chinezi, de Spyker şi de Saab va începe să se întrevadă, Saab s-ar putea să moară pe mâna sa. Muncitorii nu mai pot fi plătiţi şi ameninţă cu justiţia, iar furnizorii şi creditorii Saab stau în cumpănă, marca având datorii neplătite de peste 50 de milioane de euro.

Cireaşa de pe tortul amar al constructorilor suedezi a venit când am aflat că producătorul norvegian de maşini electrice Think (cunoscut pentru modelul de oraş Th!nk City) a intrat pentru a cincea oară în istoria sa de 20 de ani sub protecţia falimentului, vizând fie restructurarea sub altă conducere, fie pur şi simplu lichidarea.

În ambele cazuri disperate de mai sus, problemele sunt simple: neadaptarea gamei de produse la piaţă şi costurile enorme de producţie din ţările nordice. Saab vine cu produse care nu ies cu absolut nimic în evidenţă şi sunt foarte scumpe, Think încearcă să forţeze de ceva vreme o piaţă a vehiculelor electrice care, oricât ar fi de promovată şi de împinsă în faţă, are valoare zero dacă nu există cerere. Iar cerere nu va exista decât atunci când vei fi sigur că o maşină electrică are cel puţin la fel de puţine dezavantaje precum maşinile cu motoare termice. În plus, Think a făcut greşeala strategică de a construi un al doilea sit de fabricaţie. Şi nu doar atât, dar a făcut-o tot în Scandinavia. Iar cu 2500 de maşini vândute în 20 de ani şi cu alte patru falimente căscate în această perioadă, lucrurile nu sunt deloc roz.

Ce se va întâmpla cu cele două companii? Think nu va supravieţui dacă nu va primi ajutor din partea unui producător mare, iar Saab se macină din interior. Următoarele şase luni ne vor arăta dacă vom rămâne cu un singur producător suedez sau dacă Scandinavia poate să ţină încă de mândria de a avea Lego, Ikea, Volvo, Saab şi Think în aceeaşi farfurie.

Nu cred că cineva trebuie să mai demonstreze faptul că italienii îşi bazează foarte multe dintre elementele de succes pe sentiment, pe emoţie. Începând cu muzica, cu politica, cu fotbalul şi terminând cu maşinile, oamenii ăştia atrag prin feeling, prin pasiune, prin lucruri care transcend fizicul. Încearcă să te lovească la coarda sensibilă şi, dacă te uiţi la designul maşinilor pe care le fac (de la Lambo la Fiat, trecând pe la Ferrari, Lancia şi mai ales Alfa), şi reuşesc.

Odată cu expansiunea internetului, Fiat a marşat şi mai mult pe această idee şi şi-a bazat foarte mult campanii de promovare pe ideea de oameni, pe emoţie. A făcut site-uri pentru Fiat 500. Dar site-urile astea nu prezintă maşina şi atât, ci adună lume care îşi povesteşte întâmplările, vin cu proiecte care mai de care mai trăznite, inventează idei. Totul pentru comunitate şi pentru atingerea sentimentelor publicului.

Ei bine, dacă aceste lucruri sunt absolut normale pentru mărcile italiene, faptul că Fiat a cumpărat majoritatea acţiunilor Chrysler transformă uşor-uşor mărcile Jeep, Dodge şi Chrysler din exponentele imaginii dure americane în mărci care contează prin oamenii pe care-i reprezintă. Aşa s-a născut site-ul Jeep-people.com, în care toţi pasionaţii mărcii de teren sunt invitaţi să se adune, să comunice şi să strângă informaţii, idei şi opinii. Site-ul a fost lansat astăzi, iar din descrierea lui, încă de pe prima pagină, nu lipsesc cuvinte precum pasiune, aventură şi libertate.

Vom avea americani italienizaţi. Lucrurile se schimbă.

P.S. Titlul postului este dat de o întrebare pe care i-am adresat-o acum nişte ani unuia dintre şefii Fiat în Italia, acolo unde mă aflam pentru o lansare. Atunci am aflat că italienii îi spun “Monaco” oraşului german Munchen, iar uimirea mea a fost stinsă de această propoziţie scurtă. “Gli italiani italianizzano tutto.”

Uneori – doar uneori – constructorii auto se aruncă în cap în ape tulburi pe care nu le-au mai testat niciodată. Chiar dacă aruncarea asta e de antrenament sau face parte dintr-o competiţie oficială, rezultatul este acelaşi dacă îţi dai seama abia apoi că apele alea au 20 de centimetri, iar tu te afli în plin avânt pe platformă la cinci metri.

Deunăzi, Rolls-Royce a creat primul concept electric din istoria mărcii. Se numea 102EX şi era o versiune electrică a lui Phantom. Evident, totul a fost creat pentru showcase, cum zic britanicii, conceptul fiind prezentat la Geneva cu fast. Cu toate astea, chiar dacă reacţiile publicului şi ale presei de specialitate au fost unele amestecate şi care băteau în retragere (la dracu’, un Rolls-Royce electric?!), oficialii Rolls au încercat să forţeze limitele noii lor idei şi au trimis conceptul lor electric într-un tur al lumii în care clienţii mărcii aveau ocazia de a testa lucruri.

Deşi premisele erau relativ negative, deşi reacţiile jurnaliştilor erau mai degrabă rezervate, Rolls a riscat. Rezultatul: fiasco. Niciunul dintre clienţii care au participat la teste nu s-a declarat interesat de aşa ceva. Iar motivul nu ţine de preferinţe sau de poveşti personale, aşa cum probabil s-ar fi aşteptat oficialii Rolls-Royce, ci de un fapt care probabil că le-a scăpat prosteşte celor de la Rolls: 98% dintre clienţii mărcii nu au reşedinţa în oraşe, iar autonomia unui astfel de model este pur şi simplu mult prea redusă pentru nevoile acestora.

Evident, preşedintele mărcii s-a scărpinat în cap (probabil înjurând printre dinţi biroul de marketing), dar a dres-o şi a anunţat că Rolls-Royce oricum nu ar fi vizat producerea în serie a unui astfel de concept, singura soluţie la care marca se gândeşte acum fiind cea a unor modele hibride. O soluţie ceva mai plauzibilă şi mai actuală în contextul infrastructurii şi al tehnologiei de azi, dar una pe care clienţii ar accepta-o oricum cu greu.

Ce învăţăm de aici? Că experimentele – fie ele şi “verzi”, deci produse pentru cauze declarate nobile, trebuie să aibă o logică solidă pe care să se bazeze. În lipsa acesteia, totul se rezumă la bani cheltuiţi aiurea şi la timp pierdut. Iar asta doar a comportament eco nu miroase.

• “We have engineered the world’s first battery electric vehicle for the ultra-luxury segment” - preşedintele Rolls-Royce la prezentarea conceptului 102EX, la Geneva.
• “No customers have approached the automaker to ask for electric versions of the cars. We have no plans at the present to produce EVs” – acelaşi preşedinte Rolls-Royce după testele cu Phantom-ul electric.

Libertatea pe care o au producătorii de reclame din SUA duce uneori la înţepături mai mult sau mai puţin evidente. Ştim cu toţii deja clasice şi arhicunoscutele reclame TV sau panouri publicitare în care Audi, BMW, Mercedes sau Lexus iau peste picior, după caz, produsele Audi, BMW, Mercedes sau Lexus. Iar moda pare să se fi extins şi la constructorii de masă, care profită de faptul că acest tip de publicitate agresivă aduce cu sine mult mai multe reacţii decât o simplă reclamă.

Deunăzi, Nissan a scos pe piaţă o reclamă în care japonezii îşi laudă prima maşină electrică din portofoliu, Leaf, susţinând că lumea ar fi un loc mult mai nasol dacă toate aparatele electrocasnice ar funcţiona pe benzină. Iar spotul este cu adevărat amuzant, cu diferite ustensile electrice transformate în unele care funcţionează pe bază de carburant clasic şi scot fum. Doar că, la final, Nissan “se scapă” şi le trage o palmă peste ceafă celor de la GM şi modelului Volt, sugerând că faptul că Volt are un rezervor de benzină este un soi de dezavantaj în comparaţie cu Leaf. Vă reamintesc că Leaf este o maşină 100% electrică, cu o autonomie de 160 de kilometri, pe când Volt este un hibrid plug-in cu configuraţie serie care funcţionează în primă fază ca o maşină electrică (autonomie de 80 de kilometri), iar apoi, dacă bateria s-a descărcat, pune în funcţiune un motor clasic alimentat de la un mic rezervor pe benzină care supliemntează autonomia până pe la 600-700 de kilometri.

Revenim. Evident, reclama celor de la Nissan nu putea să-i lase indiferenţi pe oamenii de comunicare de la General Motors. Iar primul care a contraatacat a fost chiar directorul de comunicare al marii companii americane, Jason Laird, care a postat pe propriul cont de Twitter un mesaj în care dă cu şpiţul în autonomia redusă de azi a vehiculelor electrice clasice: “Un producător care ne ia peste picior produsul ignoră trailerele de care are nevoie şi maşinile de închiriat pe care le recomandă ca soluţie de avarie pentru propriul lor produs”, zice Laird, amintind de faptul că cei de la Nissan au anunţat că toţi clienţii lui Leaf care vor rămâne în pană vor beneficia gratuit de o maşină care să-i ducă acolo unde au vrut să ajungă.

Eu mă aştept ca GM să scoată în scurt timp un spot-răspuns la cel al lui Nissan Leaf. Probabil făcând mişto de cum ar arăta străzile şi circuitele dacă toate maşinile ar fi electrice. De-abia aştept.

În marea de site-uri cu oferte speciale zilnice care ne inundă e-mailurile în ultimul an (ai aici o listă cu vreo 12 site-uri de genul ăsta) nu s-au strecurat decât vreo 3-4 care să mă intereseze direct. Şi încă niciuna care să mă intereseze atât de mult încât să o şi “cumpăr”.

Azi dimineaţă am dat peste o ofertă care mi-a atras atenţia. Nu pentru că m-ar interesa direct, ci pentru că e auto. Şi cred că e prima de acest tip pe care oamenii care se ocupă de acest tip de site-uri o realizează. Pe scurt, cu 199 de lei cumperi un cupon de reducere de 600 de euro pentru un Toyota Yaris nou. OK, n-o fi chiar cea mai mare reducere din lume, dar oamenii zic că oferta asta se poate aduna cu cele trei cupoane Rabla, astfel că preţul celei mai ieftine versiuni Yaris ajunge undeva sub 6500 de euro.

Mie mi s-a părut interesant şi am scris pentru că Toyota ne arată că se poate şi altfel decât clasic. Bravo lor.

Să fim serioşi, câţi dintre voi şi-au cumpărat maşina pentru că rezervorul avea capacitatea de X litri? Probabil că acest aspect este unul dintre cele mai puţin importante când vine vorba de criterii de cumpărare. mai ales că dimensiunile sunt oarecum apropiate între modelele din aceeaşi clasă, astfel că problema stă mai degrabă la capitolul consum decât la capacitatea rezervorului.

În aceste condiţii,  nu mică mi-a fost mirarea când am văzut gestul făcut de Nissan în State. Oamenii de acolo s-au prins (probabil că un client le-a atras civilizat atenţia) că Nissan Juke 4×4 are volumul rezervorului greşit în broşura de prezentare (50 în loc de 45 de litri). Oamenii au schimbat rapid cifrele dar, pe lângă asta, au mai făcut ceva: i-au chemat pe toţi clienţii care au cumpărat maşinile afectate pentru a primi o despăgubire de 400 de dolari din această cauză. Mai mult, dacă vreun client mai lansat consideră că e prea puţin, Nissan îi dă banii înapoi pe maşină, iar lumea îşi strânge mâinile.

Fără scandal, fără OPC, fără ANPC, fără leasinguri, asigurări, discuţii, dealeri, importator, agitaţie, nervi, hârtii peste hârtii şi miliarde de drumuri făcute pentru a-ţi scurta viaţa cu câţiva ani din cauze care nu au nicio legătură cu tine. Mă întreb dacă la noi s-ar putea întâmpla vreodată aşa ceva. Într-o ţară în care, dacă îţi cade sigla mărcii de pe maşină, service-ul îţi cere bani să pună una nouă. În garanţie.

Una dintre ştirile care fac înconjurul presei auto în ultimei săptămâni vizează expoziţia pariziană în care celebrul creator Ralph Lauren îşi aduce inimitabila colecţie de maşini în faţa publicului într-un cadru-eveniment. Iubitor al industriei auto şi al ceea ce e frumos în această industrie, Lauren îşi expune maşinile în capitala Franţei pentru prima dată în faţa publicului. Şi publicul are ce vedea. De la Ferrari 250 Testa Rossa (1958) la Mercedes-Benz 300 SL Gullwing (1955), maşinile lui Ralph Lauren aduc o bucată însemnată din industria auto în faţa celor care vor să vadă ce însemnau maşinile într-o epocă romanţată şi plină de pasiune a industriei.

Evident, nu toată lumea va putea ajunge la Paris pentru a vedea expoziţia, dar Lauren s-a gândit şi la cei care şi-ar dori să simtă maşinile din colecţie şi altfel decât prin simpla prezenţă în faţa acestora. Ei bine, aceştia pot să admire, pe site-ul oficial al colecţiei de maşini, simfonia motoarelor de sub capotele celor mai reprezentative maşini de la expoziţie. Pur şi simplu apeşi play în timp ce citeşti istoria maşinii şi în timp ce o priveşti şi vei avea parte de o surpriză interesantă şi neaşteptată. O idee foarte bună de a asculta – pentru multă lume în premieră absolută – sunetul motoarelor unor modele precum Bugatti 57 S(C) Atlantic (1938), Bentley Blower (1929), Alfa 8C 2300 Monza (1931),  Porsche 550 Spyder (1955) sau, pentru fanii născuţi ceva mai târziu, chiar McLaren F1 LM (1996).

Spor la ascultat. AICI.

Din ciclul “Dacă doriţi să revedeţi…”, azi avem în meniu un oldie, but damn goldie.

via

Una dintre ştirile apărute ieri pe fluxul Automarket a trecut relativ neobservată, deşi subliniază una dintre cele mai importante bucăţi de informaţie din industria auto a anului 2011. Este vorba de rezultatele crash-testelor realizate de americanii de la IIHS (echivalentul EuroNCAP-ului) ai căror actori principali au fost Chevrolet Volt şi Nissan Leaf. De ce spun că rezultatul este unul foarte important? pentru că a fost pentru prima dată când maşinile electrice (mă rog, Chevrolet Volt e un hibrid în configuraţie serie, dar motorul principal e cel electric iar pachetul de baterii este la fel de voluminos precum cel al unui electric 100%, deci putem să încadrăm marginal modelul GM la maşini electrice) au fost testate de o organizaţie internaţională specializată în siguranţă.

Toată lumea auto civilizată aştepta cu sufletul la gură rezultatele modelelor electrice. Vorbim de un rezultatele reale, palpabile, ale unui experiment. Pentru că ce se întâmplă astăzi cu maşinile electrice – moment în care asistăm practic la naşterea unui nou trend care schimbă radical istoria automobilului – nu poate fi numit decât un experiment. Maşinile astea rulează, se pot cumpăra, însă milioanele de întrebări şi triliardele de temeri ale consumatorilor nu vor dispărea decât cu timpul. Adică după ce experimentul îşi va fi arătat rezultatele, iar maşinile electrice vor fi considerate, încet, parte normală a industriei.

Până una alta, testele de siguranţă au decurs foarte bine, în ciuda temerilor legate mai ales de poziţionarea pachetului de baterii şi de modul în care acestea se vor comporta la impact. Mă rog, temerile se aflau doar în mintea consumatorilor, pentru că cei cu niscaiva cunoştinţe din industrie ştiau foarte bine că pachetul de baterii nu impune niciun fel de pericol în caz de accident. Iar ceea ce auanunţat oficialii constructorilor înainte de teste a fost confirmat de oficialii IIHS: zona de amplasare a bateriilor este absolut sigură (de obicei, acestea sunt poziţionate longitudinal sub scaune, în zona centrală a şasiului), iar acestea întrerup automat alimentarea cu energie electrică atunci când senzorii simt că urmează un impact care nu poate fi evitat.

Trecând peste aceste temeri, atât Volt, cât şi Leaf sunt maşini normale. Ba mai mult, probabil că inginerii Chevrolet şi Leaf au insistat şi mai mult pe subiectul siguranţă, pentru că un eşec în acest moment ar fi fost o lovitură foarte grea dată avântului în stadiu incipient al maşinilor electrice. Atât Volt, cât şi Leaf, au fost cadorisite cu distincţia supremă în siguranţă (Top Safety Pick), ceea ce înseamnă că una dintre temeri a dispărut.

Aşteptăm cu interes să vedem autonomii de măcar 500 de kilometri şi timpi de încărcare mult mai mici. Iar noii membri ai familiei vor învăţa să vorbească şi să meargă în picioare.