REPORTAJ: Bătrânul Beetle ne-a arătat Berlinul

Maşina poporului. Un concept inventat de mintea diabolică a lui Hitler pentru a defini ceea ce urma să devină cel mai răsunător succes al uzinelor Volkswagen. Broasca, Maggiolino, Coccinelle, Kafer sau Beetle, aşa cum a fost el botezat de milioanele de fani, ne-a întâmpinat la finalul săptămânii trecute cu o felie din istoria celui mai mare grup auto european.

Am ajuns la Berlin pe o ploaie măruntă şi apăsătoare, pentru un rendez-vous cu noua generaţie Beetle. Printre şirurile nesfârşite de gândaci argintii şi roşii l-am zărit însă pe el, pe bătrânul Kafer, strămoşul glorios, popular în toată lumea.

Un broscoi bătrân, cocoşat aşa cum îl ştim cu toţii, cu ochii mari, dar la fel de ţanţoş. Aranjat la patru ace, cu bare cromate, lustruite bine de restauratorii Volkswagen, şi o vopsea impecabilă, Kafer m-a privit binevoitor. I-am răspuns de sub umbrela neagră.

O cheie ca cea pe care ne-o atârnam de gât la şcoală

După o scurtă prezentare a traseelor şi un suc de portocale băut pe fugă m-am întors în parcare. Era tot acolo. Am întrebat. Da, puteam să-l scot la o plimbare scurtă pe străzile oraşului demolat din temelii de bombardamentele celui de-al doilea Război Mondial.

O domnişoară zâmbitoare îmi întinde o cheie care seamănă cu cea pe care mi-o atârna mama de gât în clasa întâi. În secunda doi deja răsuceam bucata de metal în bord. Fără ezitare, bătrâna inimă a Kafer-ului a început să bată, iar sunetul unui motor pe benzină morocănos mi-a gâdilat timpanul.

Pe un asemenea fundal sonor, interiorul a început să prindă viaţă.

Mi-am aruncat ochii în podea. Trei pedale mici, extrem de apropiate. Am fost tentat să cred că mă voi călca pe picioare. Pun cu grijă mâna pe tija schimbătorului, care mă poartă uşor prin cele patru trepte. Timoneria este lungă, însă nu ai probleme în a găsi puţinele rapoarte. Ambreiajul cuplează surprinzător de repede, iar cei 27 de cai înscrişi în talon se trezesc uşor din amorţire şi învârt roţile.

La 53 de ani, Broasca atrage priviri

Kafer-ul se urneşte din loc şi ne invită la o plimbare de 3 kilometri pe străzile Berlinului. Ne ghidăm după semnele lipite de organizatori prin oraş. Chiar şi la 53 de ani, cât a împlinit exemplarul nostru, "maşina poporului" atrage privirea... poporului. Berlinezii o salută respectuos.

Prindem un semafor pe culoarea roşie. Apăs cu timiditate frâna. Nu se întâmplă nimic. Kafer-ul are nevoie de un impuls ceva mai sănătos pentru a se opri. Plecăm iar de pe loc, împinşi de la spate de faza lungă a unui autocar nemulţumit de acceleraţia noastră. Un viraj la stânga ne trezeşte din contemplare. Încordăm muşchii tragem de volan şi evităm stâlpul. Suntem din nou pe traseu.

În mijlocul Berlinului scindat

Ne trezim brusc în mijlocul Berlinului scindat. Un soldat cu puşca aţintită spre noi, mai mulţi saci de nisip, un punct de control şi o barieră ne fac să ne ştergem la ochi.

Continuăm pe lângă GendarmenPlatz şi cele două cupole impunătoare şi vedem din nou Der Berliner Dom, locul de unde a început călătoria. Oglinda laterală atârnă. S-a slăbit probabil vreun şurub. Avem doar retrovizoarea. E ca şi cum ţi-ar fi înţepenit gâtul şi nu poţi privi decât înainte.

Stergătoare cât un cuţit de bucătărie

Încercăm treapta a patra, dar motorul subturat se scutură şi revenim în treapta a treia. Suntem depăşiţi de un alt veteran ieşit la plimbare, un Volkswagen Karmann Ghia. Semnalizatorul merge mai lin decât la Dacia 1300 pe care o aveam în copilărie.

Afară se pune din nou pe o ploaie măruntă şi, după îndelungi butonări, găsim ţâmburuşul care pune în funcţiune ştergătoarele cu o lamă cât cuţitul de bucătărie. Avem vizibilitate. Motorul toarce uşor în timp ce intrăm în parcarea Volkswagen.

Un grup de jurnalişti taiwanezi ne fotografiază şi îşi dau coate în timp ce Kafer-ul se aşează la locul său, în fruntea plutonului de Beetle-uri noi. Coborâm cu un zâmbet larg şi un gust plăcut din broscoiul grizonat, de o vârstă cu mulţi dintre părinţii noştri.